O jertfă a unui suflet nobil: Corina Radics! RIP, Doamnă Preoteasă! Așa ceva nu mai are voie să se mai întâmple, NICIODATĂ! Dar NICIODATĂ!

Zilele trecute s-a împlinit un an de la dispariția prematură a celei ce a fost Corina Radics, un suflet nobil și care a făcut parte dintr-o familie respectată cu mare credință în Dumnezeu! O familie fericită, cea a părintelui Radics care împreună cu sufletul ales și-au crescut cei doi copii, Emmanuel (28 de ani) și Anita (22 ani) cât de frumos posibil s-a putut la o familie creștin ortodoxă. Mezina familiei a rememorat clipele dramatice prin care a trecut familia Radics acum un an… S-au întâmplat lucruri anormale și greșeli în lanț ale unui sistem care s-a mișcat foarte încet și a generat în final drama unei familii care nu merita sub nici o formă acest lucru. Este uman să greșești, dar cu lucrurile ireversibile nu avem voie să facem nici un pas greșit. Atunci când vorbim de operativitate în salvarea unei vieți, procedurile trebuie să pălească, ele sunt făcute să ajute, nu să încurce! Chiar dacă necuratul și-a vârât coada, Dumnezeu a decis ca sufletul doamnei preotese să se ridice la CER! Familia Radics este una cu mult bun simț, a slujit cu credință SISTEMUL, care din păcate i-a trădat prin bâlbe și ezitări. Doamna preoteasă a ales să facă o lucrare gospodărească pe care de regulă o făcea doar împreună cu părintele Aurel și de aici a părut șirul de clipe fatidice, însă noi toți am greșit față de Aurel, Ema și Anita! Dacă erau altfel de oameni ei din familia Radics, cel mai probabil, din două telefoane, doamna preoteasă ajungea operativ la spitalul Orășenesc din Deta sau ar fi sosit chiar la cel județean din Reșița cu antemergător cu echipaj de poliție și cu cel medical aflat la poarta spitalului! Nu știu dacă este doar o supoziție probabilă, dar familia Radics a ales calea firească a omului simplu, s-a lăsat la mâna sistemului și al destinului pentru că așa au fost educați! Din păcate, a apărut o dramă pentru că dispariția prematură a Corinei Radics nu este numai drama familiei, ci a unei întregi comunități! Este greșeala pentru care Aurel, Ema și Anita au pierdut pe cineva foarte drag și pentru sufletele lor nobile, noi le cerem iertare! Dar așa ceva, nu are voie să se mai întâmple, NICIODATĂ, în Caraș-Severin! Dar NICIODATĂ!Mesajul emoționat până la lacrimi al Anitei Radics, de pe pagina proprie de socializare spune TOTUL:
„Frânturi. Multe. Cum înveți să trăiești cu ele?
Aud un strigăt – „Anita!!!”
Alerg. Nici nu m-am încălțat.
„- Ce faci?! Ce-ai făcut?!”
– Sună la ambulanță, mi-am rupt piciorul!”
„-…în Măureni, sângerează foarte tare…
– Dă-mi telefonul! (…) am avut contact cu un suspect de covid (…)” – sinceritate care avea să o coste viața.
„- Grăbiți-vă, vă rog!”
„- Mama și-a rupt piciorul, sângerează groaznic!
– Liniștește-te, o să fie bine!”
„- Încearcă să te ridici puțin, să trec cordonul ca să îți fac garou!”
Strâng. Strâng de îmi înfig singură unghiile în piele, în pumni.
Alerg pe stradă. Tot desculță.
” – E vreun băiat în magazin?
(…) hai cu mine, să strângi cât poți de tare garoul, dar nu te uiți – strângi!!”
„Unde e ambulanța?!
(…) am sunat mai devreme, haideți, vă rog, chiar pierde foarte mult sânge…”
Mama e liniștită. Vorbește normal. Mi se pare că se roagă.
„- Ți-am făcut bagajul, am pus de toate…”
„- Bună ziua, vă sun din nou, mai durează până ajunge ambulanța aia…?!
– (…) vă dau numărul colegilor de pe ambulanță.
– (…) domnișoară, nu putem veni așa, mama dvs. a avut contact cu un suspect de covid, trebuie să ne echipăm..
– Eu înțeleg, dar…pierde sânge, e baltă în jurul ei!
– Puneți-o într-o mașină și veniți înaintea noastră…” – stai, ce..?
Vine tata de la biserică. Ies în întâmpinare. Tot desculță. Îi bănuiam reacția.
„- NU te agita, rămâi calm, nu o ajuți (…)
– CE, CUM?! (…) ce-ai făcut, DE CE nu m-ai așteptat..?!”
„- Bună ziua…mai durează până ajungeți…?”
Au ajuns. Se plimbau alene, din stradă, până au intrat. Îmi venea să-i împing, să-i iau în spate și să-i duc odată în curte. Încep să facă … ceva. Dar nicidecum să-i oprească sângerarea abundentă.
Mamei i se face rău. Mă așez pe burtă. O stropesc cu apă și o pișc puternic de față, ca să rămână aici. Se uită fix în ochii mei. O mângâi prin păr și o sărut lung pe frunte. Nu mi-am imaginat vreodată că acesta avea să fie ultimul sărut pe care i-l voi dărui mamei mele. Dialogul acesta tăcut dintre privirile noastre a primit, mai târziu, una dintre cele mai adânci semnificații, pentru mine – a fost momentul în care, tainic, mi-a șoptit: „să știi că sunt mândră de tine. Te-am crescut frumos. Încă nu ești mare. Dar am încredere în tine. E rândul tău, de aici. Dumnezeu să te binecuvinteze”.
M-am îmbrăcat să pornesc cu tata în urma ambulanței, pentru că fratele meu încă era la muncă. Am deschis poarta și am suit la volan, ca să scot mașina afară. Călcând pedalele, am simțit că ceva lipsește – încă eram desculță.
Trece o oră – „doamna e la UPU”.
Tec două ore – „doamna e încă la UPU”.
„- Cum adică e tot la UPU..?! Părinte, eu simt că ceva nu e bine…
– Hai să rămânem calmi..”
„- Anita, hai să mergem acasă, stăm degeaba aici, în spital oricum nu ne lasă. Trebuie să curățăm acolo și să aducem mamei ce îi mai trebuie. Ne sună părintele când află ceva…”
Plecăm. Vorbim îndelung despre recuperarea grea a mamei. Ieșim din Bocșa. Mă sună părintele.
„- Puteți veni înapoi?
– Ce s-a întâmplat?
– Nimic, haideți înapoi, doar. Vă aștept.
– S-a întâmplat ceva, e rău?! Spuneți-mi, vă rog!
– Liniștește-te, te rog. Vă aștept aici”
A fost cel mai greu drum pe care l-am parcurs vreodată. Minute în șir am simțiți că mi se desprinde sufletul, mâinile îmi erau amorțite, puteam să le lovesc de piatră fără să simt; respiram sacadat, transpiram rece, am început să amețesc.
Ajungem înapoi în Moniom, părintele ne așteaptă în pragul bisericii. Îl rog să îmi spună cum e mama – mă roagă să mă liniștesc. Intrăm în biserică, eu și tata ne așezăm pe două scaune.
Simțeam, dar în mod clar, toată firea mea nega până la ultima celulă gândul că am pierdut.
Ne uitam mirați și întrebători la părinte. Îi era greu și era palid.
„Anita, părinte…doamna preoteasă nu mai este..”
• • •
Au urmat zile (luni) de coșmar, în care nu mai știam cine sunt, ce simt, cum să mă comport și să reacționez. Brusc, intrasem într-un proces cumplit de maturizare forțată, în care toate gândurile, sentimentele, dorurile, nevoile și îndatoririle mele cele noi se ciocneau în toată ființa mea, scânteind unele dintre cele mai mari confunzii, incertitudini și frici, care nu credeam că se pot simți omenește. În ciuda ochilor, gurilor și urechilor curioase, întrebătoare, care îmi condamnau prea dur comportamentul „bizar”, lipsit de lacrimi publice, haine negre și frunți plecate în doliu și regrete afișate, dar dominat de nădejdea învierii, a revederii și credința odihnei în Iubire a mamei mele, eu am depus eforturi uriașe ca să pot să fiu aici și să rămân aici.
În zilele ce au urmat, medicii, presa, poliția, autoritățile – cu toții depășiți de paranoia covid, au jucat ping-pong cu noi:
Doamna are covid – doamna nu are covid.
Tata e chemat la spital pentru recunoaștere și alte proceduri – tata e trimis acasă în secunda doi.
Tata e escortat de poliție și nu îl lasă să meargă la baie înainte de plecare – tata a fost escortat degeaba de poliție (ca să aflăm, ulterior, că motivul pentru care l-au escortat, de fapt, a fost teama celor de la spital ca tata să nu facă scandal acolo. Tata…scandal… Tata, chipul blândeții și al răbdării…scandal, într-un asemenea moment cumplit..?).
Tata intră în izolare, departe de copii – tata iasă din izolare.
Familia participă la înmormântare – familia nu participă la înmormântare.
Înmormântarea e vineri – înmormântarea nu mai e vineri.
Fratele meu e chemat la spital pentru a rezolva lucrurile în locul tatei – fratele meu e trimis acasă, pentru că au decis că n-au cum să i le rezolve în ziua respectivă.
Mama trebuie luată imediat – mama mai e ținută două zile.
La spital primesc haine pentru mama – la spital nu mai primesc haine să o îmbrace și aleg să o învelească în saci (dar ce bine că a îmbrăcat-o Hristos în haină de lumină..!).
Frații intră în izolare – frații nu mai intră în izolare.
• • •
Nu îmi vine să cred a trecut un an.
Drumul spre vindecare e atât de anevoios.. Uneori ne întrebăm dacă ne dorim cu adevărat să ne vindecăm de durere, sau dacă e mai bine să trăim cu ea ca și cu o cruce a noastră și a amintirii faptului că noi nu avem voie vreodată să uităm, sau chiar și din greșeală să ne purtăm, cu cei asemenea nouă, așa cum s-au purtat cu noi cei în care, pe atunci, ne-am așezat toată încrederea că ne vor salva mama și că nu se vor uita la ea ore întregi cum se stinge.
Nu mă aștept să ni se facă vreo dreptate, pentru că vremurile în care ne-am furișat orbește nu mai sunt de mult timp guvernate de dreptate și adevăr. Însă eu trăiesc cu alinarea și cu siguranța că, undeva, Cineva veghează deasupra tuturor faptelor, gândurilor și atingerilor noastre și, cândva, va face dreptate și va face ca adevărul să lumineze. Indiferent care este numele Binelui, al divinității și al dreptății după care tu te ghidezi, cititorule, indiferent dacă tu crezi în același Dumnezeu în care cred și eu, sau nu, am certitudinea că, la un moment dat, vei fi și tu, la fel ca mine, întrebat – la nivel de divinitate sau condamnat de propria conștiință – despre binele pe care l-ai fi putut face și nu l-ai făcut.
Ziua adevărului va veni, la un moment dat. Aici, sau Acolo. Pentru că nici Dumnezeul meu, nici conștiința care ți-a fost și ție dăruită cârmaș faptelor, nu se lasă umbriți de negura minciunii. Pentru că Viața este sfântă și toți cei ce vor veni împotriva ei vor cădea unul câte unul. Amin.
Ar mai fi mult prea multe de povestit, de mărturisit. Dar, oricât am împărtăși și am cunoaște cu toții despre această poveste, suntem datori să nu uităm. Și nu vom uita.
Mulțumim tuturor celor care ne poartă în rugăciuni. Hristos a înviat!”

Dumnezeu să vă mângâie sufletele, Aurel, Ema și Anita! Iar doamna preoteasă să vă vegheze de acolo, de sus din RAI, cu zâmbetul pe buze așa cum era mereu, aici pe Pământ!

foto: Anita Radics (facebook)

Florin ȘTIUBE