Duminica Fiului Risipitor
Sfânta Biserică ne-a propovăduit la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.
Un oarecare om bogat, ne povestește pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr și-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moștenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-și averea, a plecat într-o țară îndepărtată, unde și-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în țara aceea a venit o vreme de foamete.
Fiul bogatului nu numai ca a început să aibă greutăți, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat in asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-și umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putință.
In starea aceasta aflându-se, până la urmă și-a venit în fire și, amintindu-și de belșugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. In cugetul său se pregătise deja, pentru a-și pleca tatăl spre milostivire, să-și recunoască păcatul, să-și recunoască nevrednicia și să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor și slugilor acestuia.
Cu această așezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum. Era încă departe de casa părintească atunci când tatăl l-a văzut – l-a văzut și i s-a făcut milă de el: a ieșit alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat de gâtul lui, a început să îl sărute. Când fiul a rostit mărturisirea și rugămintea pe care și le pregătise dinainte, tatăl a poruncit robilor: „Aduceți haina cea mai bună, îmbrăcați-l în ea, puneți inel în degetul lui și încălțări în picioarele lui. Aduceți și junghiați vițelul îngrășat: o să mâncăm și o să ne veselim. Acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și s-a aflat!”
Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinței tatălui, s-a întors acasă în timpul ospățului. I s-a părut ciudată purtarea tatălui față de mezin – dar tatăl, însuflețit de dreptatea dragostei, înaintea căreia orice altă dreptate este sărăcăcioasă, i-a răspuns: „Fiule! Tu ești întotdeauna cu mine, și tot ce e al meu este și al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri și să te veselești, căci fratele tău a fost mort și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).
Potrivit tâlcuirii Sfinților Părinți, fiul cel mic poate fi înțeles ca închipuire atât a întregului neam omenesc, cât și a fiecărui păcătos în parte. Partea de moștenire ce i se cuvenea sunt darurile lui Dumnezeu, de care este preaplin fiecare om și mai ales creștinul. Cele mai mari dintre darurile lui Dumnezeu sunt mintea și inima, dar mai cu seamă harul Sfântului Duh, dăruit fiecărui creștin.
Pretinderea părții de moștenire pentru a o cheltui după bunul plac e năzuința omului de a lepăda supunerea față de Dumnezeu și a urma propriilor gânduri și dorințe, învoirea tatălui la cererea mezinului arăta că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu voie de sine stăpânitoare în întrebuințarea darurilor Sale. Țara îndepărtată e viața păcătoasă, ce ne îndepărtează și ne înstrăinează de Dumnezeu. Cheltuirea avuției e istovirea puterilor minții, inimii și trupului, dar mai ales jignirea și alungarea Sfântului Duh prin faptele păcătoase. Sărăcia mezinului este pustietatea sufletească ce ia naștere din viața păcătoasă.
Cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuiește viata păcătoasă, de neîndurat chinul adus de gândurile și de simțămintele pătimașe, păcătoase, atunci când ele colcăie ca niște viermi în suflet, când sfășie sufletul care li s-a supus, sufletul pe care-l stăpânesc cu silnicie! Nu rareori păcătosul, chinuit de gânduri amarnice, visări și pofte cu neputința de împlinit, ajunge la deznădejde; nu rareori încearcă să-și ia viața – și pe cea vremelnică, și pe cea veșnică. Fericit păcătosul care în acea vreme de restriște iși va veni în fire și își va aminti nețărmurita dragoste a Tatălui Ceresc, își va aminti nemăsurata bogăție duhovnicească de care este plină din belșug casa Tatălui Ceresc – Sfânta Biserică. Fericit păcătosul care, înspăimântându-se de păcătoșenia sa, vă voi să se izbăvească prin pocăința de greutatea ei care îl strivește.
Din pilda evanghelica învățăm ca pentru o pocăința reușita și rodnică, din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoașterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea așezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el: îl vede și se grăbește să-l întâmpine, îl îmbrățișează, îl săruta cu harul Său. Numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăiește, ca Domnul Cel milostiv poruncește robilor – slujitorilor altarului și sfinților îngeri – să îl îmbrace in sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel – mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească și cerească, să pună în picioarele lui încălțări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovnicești prin rânduielile cele temeinice – asta înseamnă încălțările – ale poruncilor lui Hristos.
Ca împlinire a lucrării dragostei, pentru fiul reîntors se întinde masa dragostei, la care se junghie vițelul îngrășat. Această masă închipuie masa bisericească, la care păcătosului care s-a împăcat cu Dumnezeu i se îmbie mâncare și băutură duhovnicească, nestricăcioasă: Hristos, Cel de multa vreme făgăduit omenirii, pregătit de negrăita milostivire a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută chiar din clipa căderii ei.
Pilda Fiului Risipitor este învățătură dumnezeiască! Ea e adâncă și înaltă, in ciuda neobișnuinței simplități a cuvântului omenesc în care a binevoit a se înveșmânta Cuvântul lui Dumnezeu! Cu minunata înțelepciune a rânduit Sfânta Biserică să se citească înaintea a tot poporul aceasta pildă înainte de începutul Postului Sfintelor Paști. Ce veste poate fi mai mângâietoare pentru păcătosul ce stă descumpănit în fața ușilor pocăinței, dacă nu vestea despre nesfârșita și negrăita milostivire a Tatălui Ceresc față de păcătoșii care se pocăiesc? Aceasta milostivire este atât de mare încât i-a uluit chiar și pe sfinții îngeri – fiii întâi-născuți ai Tatălui Ceresc, ce niciodată n-au călcat nici măcar una singura dintre poruncile Lui.
Cu mințile lor luminate și înalte ei n-au putut, totuși, pricepe neurmata milostivire dumnezeiască față de neamul omenesc. Ei aveau nevoie in aceasta privință de o descoperire de Sus, și din descoperirea de Sus au învățat că se cuvine lor să se bucure și să se veselească, pentru ca fratele lor mai mic – neamul omenesc – „mort era, și a înviat; pierdut era, și s-a aflat” prin mijlocirea Răscumpărătorului. Bucurie se face inaintea îngerilor lui Dumnezeu chiar și pentru un singur păcătos care se pocăiește.
Să dea Dumnezeu să ne hotărâm soarta veșnică spre mântuirea și bucuria noastră, ca veselia noastră să fie nesfârșită, întru unire cu bucuria sfinților îngeri ai lui Dumnezeu, ca bucuria cea de obște a oamenilor și îngerilor să se împlinească și desăvârșească întru desăvârșirea voii Tatălui Ceresc! „Că nu este voia înaintea Tatălui Ceresc să piară unul dintr-acești mici” (Matei 18, 14) oameni, micșorați și înjosiți de păcat. Amin.
sursa: creștin ortodox.ro
