Acum 21 de ani, pe 22 iulie 2001 marele regizor  Vlad Mugur pleca să scrie Caietul de Regie în Veșnicie…

Acum 21 de ani, pe 22 iulie 2001 marele regizor  Vlad Mugur pleca să scrie Caietul de Regie în Veșnicie… Unul dintre cei mai mari regizori pământeni români, Vlad Mugur, denumit și  „Idolul  Generaţiei de Aur!’’

De ce scriem despre el la Reșița? Pentru că nobila sa familie, care l-a adus pe lume pe 22 iunie  1927, a lăsat amprente puternice în cultura română și în cultura locală reșițeană!

Mama, Luisa Grigoriu şi tatăl, Val Mugur au fost cununaţi de Prinţul Carol şi de Regina Elena. El, Vlad Mugur a fost creştinat de Regele Mihai şi Regina Elena. Ambii bunici au contribuit la construcţia patrimonului cultural al României. Constantin Grigoriu, bunicul dinspre mama, a înfiinţat Opereta Română, iar Gheorghe Demetrescu Mugur, bunicul după tată, a fost profesorul Regelui Carol al II-lea, directorul Fundaţiilor Regale şi al Radiodifuziunii Române.

Tatăl,  Val Mugur, a fost cunoscut director de scenă şi avocat,  prieten cu cei mai mulţi dramaturgi din perioada interbelică. A fost şi iniţiatorul teatrului radiofonic. 

Odată cu venirea comunismului, întreaga familie a fost supusă decimării fizice, morale şi intelectuale.

Bunicul  Gheorghe Demetrescu Mugur a fost  dat afară din postul de director al Radiodifuziunii.Tatăl  său, Val Mugur,  a fost epurat şi trimis la Reşita. Acolo unde a montat pe scena teatrului reșitean,în calitate de regizor: „Mielul turbat’’, 11 dec 1953, „ Doi tineri din Verona”,15 martie 1964, „ Veac de iarnă’’- 11 oct 1967 „Croitorii cei mari din Valahia”, 10 aprilie 1968, după cum a consemnat  în cartea „Ecourile scenei’’, Petru Călin, în anul 1994.

Vlad Mugur însuşi avea să cunoască, în timpul lui Petru Groza, supliciile închisorii. Profesorul Promotiei de Aur, după cei doi ani de glorie de la Teatrul National din Craiova (1957-1958), va fi anchetat în mod umilitor în cadrul unui proces înscenat de oficialităţile vremii.

Vlad Mugur nu şi-a dorit să facă teatru. Urmase chiar doi ani de „Drept” şi „Litere”, dar bunicul său regalist, care fusese directorul Radiodifuziunii, e cel care l-a îndemnat să o ia pe drumul Thaliei. Tatăl său, Val Mugur, avocat, intrase în lumea teatrului aducând în casa sa „toată echipa de boemi, care după război, se ducea să bea pe statuia lui Caragiale la Ploieşti”: Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Nineta Gusti, Ion Sava, Ion Şahighian, Bălţăţeanu.

Bunicul său, având legături cu familia regală, a avut bucuria de a-şi vedea nepotul botezat de către Regele Mihai, care avea doar şapte ani pe atunci. L-a ţinut în braţe mama sa, Regina Elena. Viitorul regizor de teatru a avut o copilărie fericită. Şi-a divinizat mama.

La admitere la facultate, Ion Manolescu îl considera netalentat. Maria Filotti îl susține și pariază pe viitorul lui. Vlad Mugur a absolvit Facultatea de Teatru in București, clasa de regie, în 1949. I-a avut colegi de promoţie pe: Alexandru Paleologu, Ruxandra Otetelişanu, Ioana Ottescu, Sorana Coroamă, Ionel Teodorescu.

A absolvit Institutul de Teatru din București (clasa regie) ca șef de promoție în 1949. Cu toate acestea începuse să regizeze piese de teatru cu doi ani înainte, în 1947.

’’În timpul facultăţii, casa noastră era invadată de fete frumoase şi simpatice: Catinca Ralea, Liliana Tomescu, Ileana Predescu, Nineta Gusti. Eu le iubeam şi eram prietene cu toate”.

Pe Magda Stief, soţia sa, a cunoscut-o la un joc de poker, la Craiova, în casa doctorului Parhon. Ea apăruse în spatele lui, el a întors capul să vadă cine este. S-au căsătorit după câteva zile.

În 1965 a devenit directorul Teatrului Național din Cluj. A rămas la Cluj până în 1971, când s-a decis să emigreze în Italia. Aici, la început, vindea cărţi pe stradă, nutrind speranţa că chiar va reuşi să le vândă, deoarece îi displăcea atmosfera de lucru creată pentru oamenii de artă de către Tezele din iulie – atacul politico-ideologic lansat la adresa intelectualilor nonconformiști – inițiate de Nicolae Ceaușescu.

Destinul îl duce spre Germania  stabilindu-se, la München.A încercat  să păstreze limba română şi spiritul viu, colaborând cu Radio „Europa Liberă”.A înfiinţat la München Ansamblul „Vlad Mugur”. A regizat spectacole în teatrele de la: München, Konstanz, Hanover, Esslingen, Münster.

În România, a regizat în teatrele din București, Craiova, Cluj, Târgu Mureș, Galați, Turda.

După anul  1990, revine în ţară, preluând direcţia Teatrului Giuleşti căruia îi schimbă numele în Teatrul Odeon.

„Cred că nu sunt orgolios. Cred că nu sunt un om rău. Cred că nu sunt deloc răzbunător. Cred că am caracter, că sunt generos. Cred în oameni. Cred că n-am voință. Cred că fac concesii din slăbiciune, nu din oportunism. Cred că n-am avut curajul să transpun în artă tot ceea ce am crezut. Cred că mai am timp, cred că n-am reușit să-mi împlinesc cariera în măsura în care și-a împlinit-o cu un singur spectacol – chiar cu un singur spectacol – Tadeusz Kantor, cred că am fost fericit în viață.

Citește și: ‘’Fiul risipitor’’ al Reșiței, artistul Romeo Ioan, se întoarce Acasă cu o expoziție de pictură: Pipl!

Cred că am o nevastă pe care mi-a trimis-o mama, cred că am fost cartofor, cred că am muncit mult, că am pierdut timp, cred că am fost blestemat să fiu un peregrin, hai să zic un nomad, cred că nu sunt un aventurier decât foarte rar, dar atunci decis, dovadă plecările. Cred că am o proastă memorie a numerelor și a numelor și cred că am perfectă memorie când lucrez pe scenă, până la cele mai mici detalii. Am presimțiri, viziuni ce de multe ori se îndeplinesc și vise de care uneori mă bucur, alteori mi-e frică, pentru că, de cele mai multe ori, se întâmplă.

Cred că am îmbătrânit, dar că gândesc mai tânăr decât acum 25 de ani. Cred că mai sunt capabil de o aventură teatrală, dacă mai am ocazia.

Cred că nu mint și sper să fi spus adevărul. Apropo de afirmația că mă cred astăzi mai tânăr în gândire decât acum un sfert de secol, Sandu Dabija îmi spunea, după unul dintre spectacolele cu Livada de vișini din București, că e o prostie, că nu e deloc adevărat că gândesc tânăr fiindcă numai un senil cu geniu poate imagina scena finală, când geamantanele fiind luate de pe patul de copil, apare de sub pat, pe sub pături, o mână care le împinge, mâna servitorului Firs, care se ascunsese ca să rămână în casa ce-l va îngropa.

Deci, după părerea lui Sandu Dabija, sunt mai senil decât acum 25 de ani. Părerea mea: nu sunt de părerea lui”, mărturisea regretatul Vlad Mugur în volumul, „La vorbă cu Vlad Mugur” de Florica Ichim, Revista „Teatrul Azi”, București, 2000.

“O dată cu scurgerea timpului, imaginea memoriei teatrale se stinge. Cine a fost Aura Buzescu, cine Ion Iancovescu, cine Maria Botta, cine Mihai Popescu? Cine-am fost noi? N-o să se mai ştie, n-o să se mai audă. Emoţiile noastre nu vor mai umezi ochi, culorile noastre nu vor mai fi desluşite. Teatrul, artă unică, complexă, dilatat de alte arte ce îl compun, concentrat în lumina forței cu care pătrunde în sufletele de dincolo de rampă, a fost blestemat până acum să fie pieritor,”  perora Vlad Mugur.

Acum 21 de ani , pe 22 iulie 2001 marele regizor  Vlad Mugur a plecat să scrie caietul de regie în veșnicie… „Cred în destin şi abaterea de la destin este un efort foarte mare. Contrazici un destin şi apoi te întorci”, spunea Vlad Mugur. De acolo de unde este acum nu se va mai întoarce niciodată…

Vlad Mugur și familia ar trebui  pomeniți de Ziua Națională alături de alți Aristocrați ai culturii române!

Surse: volumul, „La vorbă cu Vlad Mugur” de Florica Ichim, Revista „Teatrul Azi”, București, 2000.

Sursa foto: TVR